Partea 1 – Cum se prepară o “ciorbă” economică ?
România în "aer" economic
În primul rând, este ştiut faptul că mediul economic “capitalist” de afaceri de pe teritoriul României are la dispoziţie un singur capital [1] general şi este compus din 3 componente, fiecare dintre ele având acelaşi obiectiv principal, acela de a acumula profit pentru a dispune de el după bunul plac.
Prima componentă o reprezintă statul român şi deţine privilegiul [2] exclusiv de a “reglementa” [3] mediul economic de afaceri prin instituţiile sale economico-financiare şi acumulează atât capital cât şi şi profit prin taxe şi impozite “impuse” persoanelor fizice şi juridice, dar şi prin activităţi comerciale (produse şi servicii), ultimele intr-o pondere din ce în ce mai redusă din considerente ce nu necesită explicaţie în contextul acestei scrisori.
A doua componentă este sistemul privat bancar (inclusiv Banca “Naţională” a României) care deţine, în ansamblul lui, privegiile exclusive de a ”genera” şi modifica dimensiunea capitalului necesar funcţionării în parametrii optimi a mediului economic de afaceri, unele privilegii fiind supuse “limitărilor impuse de anumite reglementări”, dar în esenţă sunt privilegii exclusive. Alt privilegiu cum ar fi emiterea de monedă inclusiv fără susţinere în metale rare [4] fiind chiar monopolist (cazul BNR, deşi este o instituţie cu acţionariat privat).
A treia componentă este compusă din două echipe distincte din punctul de vedere al obiectivelor şi al premiselor, dar asemănătoare din punct de vedere al privilegiilor pe care le au ca participante în mediul economic de afaceri de pe teritoriul României. În speţă nu au nici un privilegiu, ci doar “obligaţii”, dar se “zbat” pentru a prinde câte ceva din capitalul care “zboară” în şi între “pieţele economice”.
Prima echipă şi cea pe care o reprezentăm şi noi este compusă din totalitatea persoanelor fizice şi juridice române care participă în mediul economic de afaceri de pe teritoriul României şi care au au acelaşi obiectiv ca şi celelalte două componente, acela de a acumula capital şi profit, însă limitat numai la mijloace pur capitaliste, adică prin activităţi comerciale într-o piaţă economică “dictată de cerere şi ofertă” şi care dispune de un anume capital “ştiut de la început”, plus capitalul propriu iniţial al “agentului economic” [5].
Cea de-a doua echipă este compusă din totalitatea persoane fizice şi juridice străine şi care au au acelaşi obiectiv ca şi echipa română în mediul economic de afaceri de pe teritoriul României, acela de a acumula capital şi profit, cu aceleaşi limitări numai la mijloace pur capitaliste. Diferenţa majoră faţă de echipa autohtonă apare la provenienţa capitalului lor iniţial şi aceasta poate constitui o discriminare majoră faţă de posibilităţile de obţinere a capitalului iniţial al persoanelor fizice şi juridice române, având în vedere istoria economică a celor două echipe.
Partea 2 – Cum se poate “tăia” o “ciorbă” economică ?
Trebuie înţeles din capul locului – şi s-a dovedit chiar prin studii sociologice ca stând la baza naturii umane – că, la nivel de individ [6], obiectivul principal curent la oricare nivel al existenţei sale nu este nimic altceva decât interesul propriu, obiectiv manifestat prin diverse concepte cum ar fi cele “de a se simţi mai bine”, “de a fi cumva sau ceva diferit”, “de a primi ceva la schimb”, “de a avea mai mult”, etc.
Este de la sine înţeles că, lăsând la o parte toate etichetele şi “entităţile juridice”, elementele componente ale sistemului economic sunt de fapt numai fiinţe umane care se “imbracă”, eventual chiar “se identifică” cu anumite etichete sau statute juridice.
Concluzia care se trage este că fiecare fiinţă umană participantă în sistemul economic îşi exercită în principal interesul propriu, în funcţie de poziţia şi puterea pe care o are în sistem. Iar atunci când în sistem este disponibil doar un singur capital [7] pentru toţi participanţii, este evident că cei aflaţi în poziţii de “diriguitori şi reglementatori” sau cei care posedă privilegii exclusive îi pot lejer domina, abuza, eventual chiar elimina pe cei discriminaţi din start, nu mai repet aici cine.
Chiar dacă nu ar fi apărut relativ recent “aşa-zisa” criză economică globală, tot s-ar fi putut observa foarte multe probleme la reţeta mediului economic de afaceri de pe teritoriul României, de la privilegii exclusive (inclusiv obţinerea) şi folosirea lor, până la discriminări semnificative aplicate majorităţii participante în mediul economic, în speţă persoanelor fizice şi juridice române.
Prima problemă şi cea mai mare, are legătură cu afirmaţia de la paragraful 2 din prima parte, cum că statul român, ca şi participant în mediul economic de afaceri, are ca obiectiv principal acumularea de profit şi este suficient dovedită de istoria economică a ultimilor 20 de ani care arată cât se poate de clar “nerealizările” din sfera interesului public [8], iar în contrapartidă aceeaşi istorie arată adevăratele interese, dar nu ale statului român în ansamblu, ci ale “manipulatorilor” acestuia: corupţie, interese private de grup, deturnarea fondurilor publice, etc.
Teoretic, nu ar fi ceva în neregulă cu obiectivul unui stat de a acumula capital şi profit din taxe şi impozite sau activităţi economice, dar doar dacă acesta ar fi direcţionat corect către activităţi de dezvoltare a infrastructurii şi a serviciilor publice în beneficiul direct al contribuabililor, acestea fiind definite ca obiective principale pur şi simplu pentru că profitul şi capitalul statului ar fi consumate imediat pe produse şi serivicii. Asta înseamnă că nu majorarea profitului ar fi obiectivul principal, ca în cazul agenţilor economici puri.
Dar practic, “statul român” este doar o etichetă juridică, el fiind alcătuit tot din fiinţe umane, acestea ocupând diverse poziţii şi funcţii cu anumite privilegii exclusive şi, coroborat cu interesele proprii şi cu creşterea constantă a “aparatului de stat” [9], au generat sistemul actual în care discriminările şi abuzurile sunt şi mai mari decât la începutul recentei istorii “post-comuniste”.
Tot practic, aparatul de stat român “lucrează” şi se comportă ca şi o societate comercială privilegiată, ai căror acţionari sunt aşa-zisele “grupuri de interese private”, ceea ce transformă România intr-o pură oligarhie, în nici un caz democraţie. Dacă adăugăm la faptul că o societate comercială are ca obiectiv principal acumularea de capital şi profit pentru “acţionarii săi” şi faptul că numărul de angajaţi ai Societăţii Comerciale România SA se situează în jurul a 1.200.000 de oameni (în creştere de la an la an), dintr-un total de 4.500.000 de oameni activi (contribuabili) rezultă ori o companie extrem de eficientă şi de invidiat (pentru că îşi acoperă costurile operaţionale din banii altora) ori o cruntă discriminare la adresa contribuabililor şi a agenţilor economici neprivilegiaţi.
A doua problemă se referă la conceptul de generare de capital, privilegiu deţinut în exclusivitate de sistemul bancar în ce priveşte generarea de bani. Aşa cum am menţionat şi mai devreme, noţiunea de capital nu trebuie confundată cu masa monetară (care reprezintă cantitatea de monedă tiparită existentă în circulaţie la un moment dat) care este doar o fracţiune din totalul capitalului existent. Este ştiut că sunt mai mulţi constituenţi ai capitalului, inclusiv active mobiliare sau imobiliare evaluabile în bani, dar şi acestea au fost create la un moment dat tot din monedă (bani), adică au necesitat generare de capital la momentul creării lor (salarii, materii prime şi transport care toate costă bani).
Pe scurt, excepţie de la această regulă fac resursele naturale ale unei ţări care nu costă bani pentru a fi create, ci doar pentru a fi exploatate, însă pot fi transformate în capital doar dacă sunt tranzacţionate (vândute). Evident, nu pot fi tranzacţionate decât dacă “aparţin” unei entităţi economice. Există multe tipuri de resurse naturale, iar diferenţa dintre ele o face raportul dintre “valoarea lor de piaţă” şi costul de exploatare şi transport. Poate trebuie menţionat aici că petrolul, gazele naturale şi metalele rare sunt în top. Întrebarea care se pune este cine şi cum ajunge să “deţină exclusivitate” asupra resurselor naturale deşi nu a cheltuit capital (bani) pentru a le crea.
Răspunsul “oficial” este “Statul”! Aici intervine o problemă secundară pentru că, în calitatea sa de “reglementator” exclusiv a resurselor naturale ale ţării în ultimii 20 de ani, statul român a “cedat legal” sau a exploatat şi tranzacţionat către entităţi private aproape pe nimic mare parte din resursele naturale ale ţării. Ca şi în cazul primei probleme, statul român a deturnat masive cantităţi de capital sub formă de resurse naturale (prin subevaluare) către entităţi private sau către “acţionarii săi privaţi”, în acest fel prejudiciind interesul public în favoarea celui privat.
Revenind la problematica generării de capital (crearea de bani), istoria ne arată că s-a început cu bani care aveau o valoare intrinsecă (bancnotele şi monezile emise aveau valoare în metale rare) din considerentul că era mai comod să foloseşti hărtii de valoare în tranzacţiile comerciale decât efectiv metalele rare între cei care le deţineau (metalele rare erau de fapt recunoscute ca având valoare intrinsecă). Deţinătorii resurselor naturale erau cei care le găseau (“finder’s keeper’s”) şI le extrăgeau.
Pe parcurs au apărut şi aşa-zisele “entităţi bancare” care se ocupau cu depozitarea metalelor rare şi emisiunea de bancnote [10], dar ulterior au demarat şi activităţile sub formă de servicii regăsite şi în zilele noastre la băncile comerciale, acelea de colectare de depozite contra unui surplus bănesc acordat deponentului, cât şi cea de împrumutare a capitalului acumulat prin depozitare către comercianţii care aveau nevoie de capital contra unui surplus de la comerciant.
Tot istoria ne arată, şi nu ar trebui să ne mire acum acest lucru, că “aşa-zişii bancheri” au descoperit încă de la începuturile “serviciilor bancare” o fenomenologie socială care arăta că deponenţii metalelor rare contra bancnotelor de hârtie nu mai reveneau să răscumpere metalele rare, oamenii care efectuau tranzacţii economice devenind deja obişnuiţi cu bancnotele de hârtie. “Interesul personal” coroborat cu postura în care se aflau a condus la “fraudarea sistemului” de către “aşa-zişii bancheri” prin emiterea de mai multe bancnote decât existau metale rare să le susţină valoarea prin depozitare. Aşa au luat naştere “banii din nimic” şi nu este un fenomen ce aparţine doar de secolul acesta sau de cel trecut.
De-a lungul “timpului şi evoluţiei sistemului bancar” şi datorită faptului că activităţile economice au crescut în termeni de valoare a capitalului tranzacţionat “s-a ajuns în mod natural” la concluzia că există mai mult capital tranzacţionat în activităţile comerciale decât există metale rare exploatate şi tranzacţionate, deşi “goana după aur şi petrol” nu s-a terminat deoarece au valoare intrinsecă recunoscută. Problema este că procesul de “evoluţie” nu a fost 100% natural, sistemul bancar fiind fraudat încă de la începuturile lui ca şi creator de capital.
Ceea ce s-a întâmplat şi la crearea Băncii Naţionale a României în anul 1880 (atunci şi cu partricipaţiunea statului român) ca singura bancă emitentă de bancnote (monopol), în sensul că “visteria de metale rare” a băncii acoperea doar o treime din totalul bancnotelor emise. Mai mult decât atât, statul român a pierdut treptat acţionariatul, ajungând la excludere totală în 1901, când Banca Naţională a României a devenit 100% privată, dar păstrându-şi privilegiile de emitent monopolist de monedă.
Acest mod de funcţionare a sistemului bancar se numeşte “Fractional Reserve Banking”, adică acordarea de împrumuturi de capital contra dobândă, dar fără a avea întregul capital în rezerva proprie.
În România sistemul funcţionează indirect pe principiul Rezervei Minime Obligatorii (RMO) la BNR depuse de băncile comerciale pentru a putea efectua activităţi de împrumut de capital pe teritoriul României. Procentele RMO variază în funcţie de valuta (20% la lei şi 40% la valută) şi sunt considerate, nu întâmplător, “uriaşe” de “unii bancheri”.
Ca efect imediat al privatizării tuturor băncilor din România, acestea îşi aduc capital din ţara “băncii mamă” unde procedurile de generare sau acumulare de capital sunt mult mai “mature şi mai uşoare” decât în România şi/sau funcţionează în regim fracţionat pur, contrar impresiei generale că băncile (inclusiv cele străine) “adună capital” din depozite. Tot ca efect al privatizării tuturor băncilor din România, dar pe termen lung, acestea nu au avut concurenţă locală deoarece acumularea de capital de lucru în România “la modul corect” poate fi imposibilă!
Piaţa interbancară este răspunsul pentru că de acolo îşi “procură” fiecare bancă capitalul de lucru pentru a-l exploata în România la dobânda de referinţă stabilită de BNR. În concluzie, procentele RMO de imobilizare a capitalului de lucru coroborate cu dobânzile de referinţă şi comisioanele la care băncile străine au acordat împrumuturi în România către populaţia căreia i s-a insuflat “dorinţa de a avea proprietăţi şi bunuri”, în contrapartidă cu dobânzile la care işi procură băncile capitalul de lucru au generat profituri record pentru aceste bănci, în ciuda afirmaţiilor “unor bancheri” care probabil ar fi vrut să spună că “stoarcerea de profit ar fi putut fi şi mai mare”.
Un efect secundar al acestor proceduri de “aducere/trimitere înapoi de capital în şi din România” este foarte vizibil la cursul de schimb valutar deoarece capitalurile “aduse” de băncile străine pot fi în alte valute decât în cele în care acordă împrumuturi.
Pe scurt, sistemul bancar fracţionat se mai numeşte şi “creare de bani/capital din nimic” şi este folosit pentru a genera profit prin intermediul dobânzilor şi comisioanelor solicitate pe parcursul derulării împrumuturilor de capital (în esenţă aceasta este activitatea principală a unei bănci). În zilele noastre acest capital se generează 100% electronic şi se “stinge” pe măsură ce împrumutul este rambursat de către clientul băncii. Motivaţia acestei “stingeri a capitalului” este că excesul de capital creat “din nimic” de sistemul bancar fracţionat poate “colapsa sistemul” prin devalorizarea abruptă a banilor şi a activelor mobiliare şi imobiliare!
Totodată, este cunoscut faptul că în acest moment toate bancnotele provenite din bănci centrale cum sunt BNR, Federal Reserve sau Bank of England nu mai sunt acoperite de depozite în metale rare, acest pas fiind realizat tot cu “ajutorul” “reglementatorilor” mediului economic, bancnotele fiind doar simple bucăţi colorate de hârtie care au avantajul că “sunt unanim acceptate”. În plus, asta a transformat automat deţinătorii masivi de metale rare din ţarile care au adoptat acest sistem bancar din depozitari de capital în deţinători de capital! Ca şi motivaţie, din nou (sau poate permanent), “bancherii” au folosit fenomenologia socială care arăta că posesorii de bancnote nu solicitau răscumpărarea [11] metalelor rare care “acopereau” bancnotele, iar acoperirea lor în metale rare fiind considerată inutilă în condiţiile în care sistemele bancare centralizate care generau capital erau “reglementate” si “suficient de sigure”.
În concluzie, problema în sine nu reprezintă efectiv privilegiul de generare de capital, privilegiu “acordat” în exclusivitate sistemului bancar privat [12], ci istoria sau procesul în care a fost “creat”, “acordat”, “modificat” şi “adus la forma actuală” acest privilegiu exclusiv de către “reglementatorii” mediului economic de afaceri, în speţă “statele aşa-zise capitaliste”, inclusiv statul român!
A treia problemă o reprezintă apariţia aşa-zisei crize economice globale, dar în principal cauza şi efectele sale. Pornind de la efecte, s-a putut observa unul de o importanţă majoră şi anume diminuarea masivă a capitalului existent pe pieţele economice datorită devalorizării activelor şi a blocării ”creditării” . Acest efect s-a obţinut atât prin folosirea abuzivă a privilegiilor de care dispune sistemul bancar în ansamblu (modificarea abruptă a circulaţiei capitalului, cât şi retragerea masivă a acestuia din pieţele economice), dar şi prin influenţarea directă a pieţelor imobiliară şi bursieră, două pieţe obişnuite cu valori şi mişcări masive de capital, dar în esenţă pieţe pur speculative.
Este evident că această problemă este de natură globală sau internaţională, dar a afectat în mod serios şi mediul economic de afaceri de pe teritoriul Romăniei. Doar dacă privim problema dintr-o perspectivă istorică vom putea trage concluzia că şi mediul economic de afaceri romănesc a fost “pregătit să fie afectat” [13] în aceeaşi măsură ca alte sisteme economice naţionale afectate.
Evident, efectele înlănţuite generate de “criza economică” aparţin sistemului bancar şi s-ar putea trage concluzia că şi cauza este tot acolo. Dar nu este aşa pentru că aceste efecte s-au putut genera doar prin intermediul unor privilegii exclusive “donate” sistemului bancar (aproape în totalitate privat) de către “legiuitori şi reglementatori”. Ceea ce, din punct de vedere istoric, pune ca şi generator sau cauză a întregului lanţ de efecte componenta sistemului economic care deţine privilegiile exclusive de “reglementare” a mediului economic de afaceri, în speţă instituţia statului.
Sistemul bancar şi acţionarii săi privaţi (sunt tot oameni şi ei) poate fi asimilat ca şi cauză a crizei economice doar dacă sunt (au fost şi, eventual, sunt în continuare) printre acei “acţionari” ascunşi ai instituţiei statului care deţine privilegiile exclusive de “reglementare” a mediului economic. Deşi pentru acţionarii sistemului bancar ar fi suficient doar “obţinerea” privilegiului de “reglementare” pentru a genera regulile unui joc economic profitabil pentr ei pe termen mediu sau lung, acest lucru nu duce la excluderea faptului că “obţinerea” acelor privilegii ţine tot de instituţia statului, ceea ce-l pune tot pe el ca şi cauză principală.
Pentru a explica titlul acestei părţi, din perspectiva celor afectaţi de problemele sistemului economic (inclusiv, dar mai ales, de criza economică), sistemul economic în ansamblul său arată ca o maioneză tăiată căreia îi lipseşte consistenţa şi utilitatea. Ceea ce nu se poate spune de cei care au beneficiat şi beneficiază în continuare de această stare de fapt, în speţă cei care în acest moment deţin capital mai ales prin intermediul privilegiilor pe care le au, şi care văd sistemul economic ca pe un tort imens cu frişcă şi care nu se strică niciodată.
Oricum, ar trebui să fie evident până acum că mediul economic românesc de afaceri este condus şi exploatat de entităţi privilegiate, în frunte cu statul român [14] care, în acelaşi timp “neprotejând” sistemul economic românesc, a “acordat legal” privilegii exclusive unor entităţi private care au exploatat deja şi continuă să exploateze forţa de muncă a românilor care au fost reduşi la stadiul de consumatori.
Fiecare problematică legată de sistemul economic privită separat poate induce în eroare sau poate duce la pierderea perspectivei analizei prin multitudinea detaliilor sau a eschivelor celor implicaţi, dar rezultatele întregului ansamblu vorbesc de la sine şi indică în egală măsură doi factori cauzatori:
Primul este ignoranţa oamenilor neimplicaţi la nivel mare în “jocurile economice”, dar totodată fiind conduşi de stârnirea artificială a interesului propriu care face parte din natura umană.
Al doilea este instituţia statului român care, deşi a beneficiat de banii şi încrederea românilor pentru a-i proteja şi pentru a le crea un mediu cel puţin decent de viaţă, prin intermediul “oamenilor” ajunşi “la putere” şi-a trădat proprii cetăţeni, creând în schimb o şi mai mare discriminare, lipsuri şi “războaie politice false”, în 2 cuvinte “pâine şi circ”!
Mesajul care merită transmis în acest moment “conducătorilor, “diriguitorilor” şi “privilegiaţilor” este unul singur: ≪ M-ai păcălit o dată, ruşine ţie! M-ai păcălit şi a doua oară, ruşine mie! ≫. Este evident că am fost “păcăliţi” de foarte multe ori, dar corect ar fi să adăugăm şi că, totodată, am fost şi “înşelaţi” şi “minţiţi”, ceea ce dă mesajului o încărcătură şi mai puternică. Şi pentru că suntem cu toţii fiinţe umane în faţa lui Dumnezeu, fiecare la un moment dat va răspunde pentru acţiunile sale.
Partea 3 – Putem să dregem ciorba ?
Acum ar fi momentul să vorbim şi despre lucrurile frumoase care ne pot face viaţa mai bună. Dar este o vorbă care spune “Adevărul nu se spune, ci se revelează”, asta însemnând două lucruri:
1. să nu lăsăm pe “alţii” [15] să ne spună “adevărul” sau să gândească şi să decidă pentru noi.
2. că este datoria fiecăruia dintre noi să descoperim ce este urât, ce este frumos, ce este demn şi ce este natural în viaţa noastră pentru că putem alege în ce să ne “investim” energia proprie.
Am scris despre “capitalul financiar” pentru că şi el este o formă de energie proprie pentru care “muncim” consumându-ne altă formă de energie şi, în esenţă, tot ce realizăm este doar o transformare a energiei. Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă în ce direcţie îşi canalizează energia acumulată prin munca sa, pentru că, similar cu resursele naturale, s-au găsit destui “capitalişti” sau “băieţi deştepţi” care să “acapareze” şi aceaste aşa-zise resurse naturale numite şi “resurse umane”, deşi la crearea lor nu au contribuit cu nici o valoare. Suntem fiinţe umane, nu resurse ! Şi nu se opreşte totul aici !
Printre cele mai importante activităţi pe care le putem exersa ca fiinţe umane ar fi …
… să reuşim să ne identificăm perspectiva din care ne privim pe noi înşine şi perspectiva din care prim lucrurile din “exteriorul” nostru … vorba aia … “deschide-ţi ochii minţii” şi
… să observăm şi să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cum am ajuns aici şi care ne sunt obiectivele şi priorităţile pentru care merită să ne dăruim energia proprie.
Este clar că avem capacitatea de a schimba perspectiva din care privim lucrurile şi este similară cu metafora ridicării „punctului de observare” deasupra pădurii pentru a o putea vedea în ansamblul său sau cu identificarea legăturilor dintre două sau mai multe concepte care privite individual par diferite.
Sunt mulţi autori de cărţi şi articole care reuşesc acest lucru şi transmit mai departe descoperirile lor.
Mai jos este prezentat un exemplu de context european larg (în care ne aflăm şi noi ca români) tratat din perspectiva “umanismului ca idolatrie contemporană” de către Alexandros Kalomiros în cartea “Împotriva falsei uniuni” (1964), perspectivă la care subscriu personal, dar nu înainte de a include şi conceptul “uman” tratat la începutul părţii a doua şi anume că obiectivul principal curent la oricare nivel al existenţei omului nu este nimic altceva decât interesul propriu. Concluziile contextului actual le trage fiecare:
Civilizaţia Europei este întemeiată pe o religie, dar pe o religie pe care nimeni nu doreşte s-o considere ca atare, deoarece această religie nu este venerarea unuia sau a mai multor zei, ci cultul omului. Religia grecilor antici şi civilizaţia lor nu au fost nimic altceva decât cultul omului. Dacă civilizaţia Greciei antice a fost primită atât de bine în inimile europenilor, acest lucru se datorează tocmai afinităţii lor lăuntrice. La fel ca şi grecii antici, europenii au divinizat raţiunea umană, pasiunile, tăria şi slăbiciunea sufletului omenesc; într-un cuvânt, ei au făcut din om centrul, măsura şi scopul tuturor lucrurilor. Cultura Europei îşi are originea în om, există pentru om şi îşi găseşte justificarea în om.
Pot exista dezacorduri privind modul în care poate fi îmbunătăţită viaţa omului; pot exista diferenţe în modul în care se venerează omul; pot exista concluzii diferite deduse din măsurarea omului; dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, omul întotdeauna este centrul în jurul căruia ei gravitează, este sursa inspiraţiei lor şi scopul acţiunilor lor.
Acesta este europeanul. Orice religie îşi închipuie el că ar putea avea, în adancul sufletului religia lui este închinarea la idolul „om”. Europeanul a încetat să “vadă” imaginea lui Dumnezeu în om: el îşi vede doar propria-i imagine.
Cu alte cuvinte, religia Europei este vechea religie a umanităţii, cea care l-a despărţit pe om de Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu este de a îndumnezei omul. Dar omul, amăgit de diavol, a crezut că poate deveni zeu fără harul Creatorului său, din propria sa iniţiativă şi prin propriile-i puteri. S-a zorit să mănânce din pomul cunoaşterii înainte să fi fost suficient de matur pentru o astfel de hrană. Rezultatul a fost că i s-au deschis ochii pentru a cunoaşte binele şi răul, pentru a-şi vedea goliciunea trupească şi spirituală şi a fost uimit peste măsură. Nu L-a mai putut privi pe Domnul şi Dumnezeul lui, ci a fugit să se ascundă de chipul Său. Şi-a dat seama că între el şi Creatorul lui se deschisese o prăpastie uriaşă.
Atunci, milostivul său Tată a blestemat prima cauză a distrugerii lui, diavolul -„bătrânul şarpe”- şi în nemărginita Lui dragoste i-a făgăduit chiar mântuirea: „Duşmănie voi pune între tine (şarpele) şi între femeie (Preasfânta Fecioară), între sămânţa ta şi sămânţa ei (Hristos); Aceasta iţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3,15). Şi, pentru ca omul să nu trăiască veşnic în acea stare de moarte spirituală, El l-a izgonit din rai, pentru ca „nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să traiască în veci” (Facerea 3,22). Astfel, în marea Lui îndurare şi dragoste, Dumnezeu a îngăduit moartea trupească, aceea care, la fel ca moartea spirituală, a fost rezultatul curmării comuniunii cu Izvorul vieţii, pentru ca omul să nu-şi poarte cu el de-a lungul veacurilor moartea spirituală, durerea şi goliciunea. Iar omul, fiind despărţit de Dumnezeu şi trăind în realitatea constantă a morţii, a devenit robul diavolului.
Aşadar, omul s-a închinat omului, proclamându-l zeu, ca reacţie la experienţa propriei sale nimicnicii. De fapt, anticii afirmau că sufletul omenesc este o parte a naturii divine; altfel spus, el este în esenţă divin şi prin urmare nu are nevoie de Dumnezeu. Această dorinţă a omului de a crede în propria-i divinitate, laolaltă cu supunerea lui faţă de puterile demonice, stă la baza oricărei forme de idolatrie.
Astfel, religia Europei nu este nimic altceva decât idolatria primordială într-o formă modernă. Papalitatea, protestantismul, umanismul, ateismul, democraţia, fascismul, capitalismul, comunismul şi orice alte tendinţe europene sunt expresii ale aceluiaşi spirit umanist. Civilizaţia Europei nu este altceva decât rezultatul efortului zbuciumat şi stăruitor al omului de a-şi aşeza tronul deasupra lui Dumnezeu. Nu este altceva decat înălţarea unui nou Turn Babel; pot exista neînţelegeri în privinţa metodei de zidire, dar scopul ramâne comun celor interesaţi.
Idealul europeanului este identic cu idealul lui Lucifer. În adâncul sufletului, este acelaşi dispreţ faţă de bunătatea lui Dumnezeu, aceeaşi insultă adusă dragostei Lui, aceeaşi revoltă şi înstrăinare de pronia cerească, aceeaşi nerecunoştinţă, aceeaşi cale pustie care, în loc să ducă în sus, aşa cum crede omul că face, duce la prăpastia morţii.
Partea 4 – Acum avem ciorba în faţă. Dar mai mâncăm din ea ? Va urma …
[1] a nu se confunda cu masa monetară care reprezintă doar o fracţiune din totalul capitalului şi reprezintă cantitatea de monedă tiparită existentă în circulaţie. Este ştiut că sunt mai mulţi constituenţi ai capitalului, inclusiv active mobiliare sau imobiliare, dar şi acestea au fost create la un moment dat tot din monedă (bani), excepţie facând resursele naturale
[2] oriunde apare termenul “privilegiu”, acesta trebuie înţeles sub forma de “drept oferit”, nu câştigat pe vreun merit
[3] a se înţelege “stabileşte regulile jocului” economic
[4] încă de la înfiinţarea BNR în 1880, capitalul generat şi folosit de aceasta pentru împrumuturi era susţinut în proporţie de doar 1/3 de metale rare (aur şi argint) ca şi depozite de garantare
[5] a se înţelege orice fel de entitate creată juridic şi care este implicată în tranzacţii cu monedă şi/sau efectuează activităţi comerciale: persoană fizică (PF), persoană fizică autorizată (PFA) sau persoană juridică (SRL sau SA)
[6] a se înţelege om sau fiinţă umană
[7] se poate înţelege capital global sau “globalizare”, în contextul deschiderii şi internaţionalizării tuturor pieţelor de capital
[8] a se înţelege bunăstarea poporului român în ansamblul său, ca naţiune: nivel de trai, justiţie, sănătate, educaţie, etc.
[9] aparatul de stat este compus din totalitatea “angajaţilor bugetari” din orice instituţie publică (de stat)
[10] bancnotele reprezentau promisiunea de răscumpărare a metalelor rare depozitate
[11] oamenii care efectuau tranzacţii economice erau deja obişnuiţi numai cu bancnotele de hârtie
[12] băncile centrale (deţin şi monopolul emiterii de monedă) şi băncile comerciale care generează capital “din nimic”
[13] a se înţelege “reglementarea” mediului economic, privatizări absurde, posibilităţile reduse de constituire de capital iniţial
[14] a se înţelege “acţionarii” ascunşi ai statului, în speţă beneficiarii (clientela) activităţilor aparatului de stat, adică oligarhia
[15] a se înţelege orice fel de “autorităţi” sau “guru”
INTEGRITATE 